De ce nu îți place casa ta (deși ai cheltuit deja bani pe ea)

E unsprezece seara. Tocmai ai închis laptopul după o zi cu cinci ședințe, trei decizii care chiar au contat și un raport care a plecat la timp; pe toate le-ai dus la capăt cu o competență pe care colegii ți-o recunosc, clienții ți-o recunosc, șefii o iau de bună. Lucrezi de zece ani în așa fel încât oamenii din jur presupun că ești omul potrivit pentru aproape orice are nevoie de o decizie bună.

Și acum ești pe canapea (aceea pe care te gândești de un an și jumătate să o schimbi), cu telefonul în mână, și te uiți pentru a șaptea oară la o canapea salvată pe Pinterest încă din martie. O pui în coș, o scoți, o pui din nou, și de fiecare dată apare o întrebare mică, neformulată până la capăt, care sună cam așa: oare merge cu draperiile, oare arată bine cu covorul, oare dacă o livrează și după o săptămână mă uit la ea și îmi dau seama că arată absurd în camera mea... Închizi aplicația, lași telefonul cu fața în jos și te uiți în jur.

Și camera te privește înapoi.

Camera te privește înapoi

Tehnic, totul aici e în regulă. Ai ales fiecare piesă cu grijă; ai dat bani frumoși pe canapea, pe etajeră, pe lampa aceea care îți aducea aminte de o altă lampă văzută într-un apartament din Copenhaga (sau era Stockholm, deja nu mai ești sigur/sigură); ai pus tablouri pe pereți, plante în colțuri, milieuri și pături și cuverturi. Și totuși camera te privește dintr-un unghi care îți este greu de numit; calm, dar dezacordată, ca un instrument lăsat închis în cutie toată iarna.

Dacă te recunoști în scena asta, ești în companie foarte bună. Am varianta asta de conversație de câteva ori pe lună, cu oameni care își cunosc bine meseria, care iau decizii bune în alte zone ale vieții lor, care au plecat să trăiască în alte țări și s-au întors cu povești pe care le pot spune la un dineu fără să se încurce în cuvinte. Și toți vin cu aceeași propoziție repetată în zeci de variante: ceva nu se leagă, casa nu mă reprezintă, am cumpărat lucruri frumoase și totuși camera rămâne străină de mine. Ca și cum ar fi a altcuiva, dar tot eu locuiesc în ea.

Și vreau să îți spun ceva, sincer: ești perfect echipat/echipată să îți înțelegi casa. Dacă momentan îți scapă, asta nu înseamnă că nu te pricepi; înseamnă că problema e mai grea decât lasă să pară industria de design. Iar industria lasă să pară ușoară fiindcă așa se vând mai ușor lucrurile. (Știi cum e, nu? :)) )

Despre direcție

Vreau să îți propun o privire diferită asupra a ce se întâmplă în camera ta.

Gustul tău e în regulă. El (gustul) a salvat lampa aceea, el a refuzat fotoliul roșu de la showroom, el te face să știi instantaneu, când intri într-un restaurant nou, că cineva s-a gândit la spațiu cu un cap și o jumătate. Ce îți lipsește e altceva: direcția.

Și diferența e mai mare decât pare. Când cumpărăm lucruri din gust, le luăm pentru că ne plac. Când cumpărăm lucruri cu direcție, le luăm pentru că au sens împreună, în casa noastră, pentru viața pe care chiar o trăim. Pinterest îți antrenează gustul (cu o eficiență extraordinară, fapt :)) ) și îți dezvoltă sentimentul că poți distinge frumosul de mediocru pe un ecran de cinci inch în jumătate de secundă. Pinterest însă face foarte puțin în a-ți arăta cum se aleg lucruri pentru o anumită casă, pentru o anumită persoană, într-un anumit moment al vieții ei.

Am deraiat un pic, scuze. Ideea e simplă: pentru asta e nevoie de o altă întrebare, una pe care Pinterest-ul o lasă deoparte.

Când te-ai simțit acasă, ce era acolo?

Și mă refer aici la viața pe care deja ai trăit-o, undeva, real. Un weekend din copilărie petrecut la bunici, unde mirosul de pâine se amesteca cu lumina galbenă a ferestrei din bucătărie. O bibliotecă dintr-un apartament închiriat în Cluj în care ai dormit două nopți și pe care ai ținut-o minte ani de zile. O dimineață în casa unei prietene din Italia, unde lemnul vechi al mesei și ceașca albă de cafea s-au așezat împreună într-un fel pe care l-ai recunoscut imediat ca fiind ceea ce îți dorești.

Stii ce aveau în comun toate momentele astea? Exista o referință. O combinație de lumină, materiale, sunete și oameni care s-a înregistrat în tine la o adâncime mai mare decât poate atinge orice imagine de pe Pinterest. Și până când referința aceea intră în joc atunci când alegi o canapea, alegerea rămâne suspendată; rămâne o canapea aleasă dintr-o listă, în loc de o canapea aleasă pentru o casă anume.

Un exercițiu pentru tine

Scrierea asta rezolvă problema doar pe un capăt foarte mic (sunt conștientă de asta). Te invită însă la o privire alta decât cea de la unsprezece seara cu telefonul în mână.

Îți propun, pentru când ai timp, un singur exercițiu: ia o foaie de hârtie și scrie, pe scurt, trei momente în care te-ai simțit fără pic de îndoială acasă, oriunde și oricând. Trei momente reale, deja trăite. Când le ai pe hârtie, uită-te la ele și întreabă-te ce era în comun în toate trei. Lumina? Greutatea materialelor? Sunetul? Oamenii din încăpere? Mirosul?

Acela e referința ta. Și din referința aceea poți începe să alegi.

Când mai deschizi Pinterest, încearcă asta: salvează imaginile la fel ca până acum, dar la fiecare a treia, revino la foaia de hârtie. Întreabă poza, pe rând: te-aș duce acasă la bunica? Te-aș pune în camera în care am dormit la Cluj? Te-aș așeza pe masa din Italia? Cele care răspund da, rămân. Restul se vor dovedi a fi alte camere, ale altor oameni; foarte frumoase și foarte ale lor.

În casa ta e nevoie de ceea ce e frumos pentru tine, în viața pe care chiar o trăiești. Pentru atât, Pinterest devine instrument, nu oracol. Pentru atât, întrebarea pleacă dinăuntru.

E unsprezece seara. Pune telefonul jos, adu o foaie și scrie cele trei momente. Și dacă le ai pe hârtie până duminică, scrie-mi care e numitorul comun; sunt curioasă să descopăr.